Despre biserica

Trebuie sa recunosc ca zilele astea am fost cam revoltata si eu pe biserica, sau asa am crezut.

Mi-as dori foarte mult bon fiscal pentru lumanari, dulceata, miere si tot felul de iconite pe care le cumpar din manastiri (mai corect spus le-as putea cumpara, sincera sa fiu nu am mai dat pe la o manastire de la ultima excursie cu scoala, deci nu-s revoltata chiar pe banii mei).

Mi-as dori la fel de mult sa ma pot duce sa ma plang unui preot despre problemele mele si sa-i spun ca am impresia ca Dumnezeu nu ma asculta deloc, fara sa-mi zica in urmatoarea propozitie ca o sa ard in flacarile iadului (din nou nu e chiar cazul meu, dar tot simt ca preotii nu ne inteleg si ne judeca in loc sa ne ofere macar o iluzie de acceptare).

Mai ales daca analizez tot ce am scris eu pe blog as zice ca sunt foarte suparata pe biserica,  pe Dumnezeu, pe tot, dar nu-i deloc asa.

Pentru mine cel putin relatia cu Dumnezeu e cam la fel ca si cea cu neamurile, ne enervam uneori, ne stim toate calitatile si defectele, ne certam cum doar cu oamenii aia dragi poti sa o faci, dar tot acolo ramanem, unul langa celalalt, pentru ca nu putem sa nu ne iubim. Asa simt eu, ca iubirea aia e in suflet si nimic nu o sa o scoata de acolo, nici un necaz, nici un impozit, nici un patriarh, pentru ca m-am nascut cu ea in suflet.

Parca toata relatia asta are sens asa nu?

De ieri am toata ideea asta foarte bine conturata in minte. Ieri am fost in biserica din satul bunicilor mei la slujba. Nu-i o biserica imensa si oricum era tare tare pustie, atatea fete dragi lipseau de acolo, dar bunica mea era pe scaunul ei, pe locul ei si asta mi-a umplut sufletul de bucurie si ochii de lacrimi.

Cu plansul am continuat-o toata slujba caci pentru prima data chiar sunau bine pricesnele alea si locul de sub icoane era ocupat de o cruce (ala era locul meu si a lui soramea cand eram mici, ne inghesuiam sub icoane si ne bateam impleteam ciucuri).

In biserica aia mi se deschide sufletul, acolo sunt eu 100% cu toate bucuriile si tristetile mele si acolo mi-am dat eu seama ca n-am nici o problema cu biserica si cu Dumnezeu, dar totusi am cu patriarhul. Ma supara directia in care merg lucrurile, ma supara renumele urat pe care il capata Biserica Ortodoxa si il consider pe el raspunzator pentru asta. Nici macar nu vreau sa se schimbe nimic cu adevarat, vreau doar sa-si angajeze un om foarte bun de PR, in felul acesta el repara imaginea si noi il cautam pe Dumnezeu, oricum trebuie sa-l cautam in noi nu in ei, dar ura asta nu ne lasa altfel.

Anunțuri

Noua nu ni se poate intampla

Imi amintesc o iesire in club din facultate in Janice, n-am prea vrut eu initial sa ma duc gandindu-ma ca e plin de drogati si rockeri pe acolo, defapt asa am auzit prin camin.

M-am dus si mi-a placut foarte mult, parca oamenii aia ascultau playlistul meu personal, m-am distrat si am dansat toata seara. Pe la ora 1 s-au stins toate becurile si s-a inchis muzica, s-a luat curentul.   Pe moment m-am bosumflat ca nu vreau sa plec asa repede acasa, dar toata lumea a inceput sa cante continuarea melodiei si am dansat bucurosi pe muzica noastra pana s-a remediat defectiunea.

Nu ne-am speriat, nu ne-am gandit ca putem pati ceva rau, ne distram doar, pentru ca nu te gandesti la rau cand iti este bine.

Mi-am luat catel

Nu e proaspata vestea, in ideea ca il avem deja de 3 luni.

E un labrador ciocolatiu simpatic foc, cam lingacios 🙂 si surprinzator de cuminte (in comparatie cu asteptarile mele, nu e ingeras, dar ma asteptam sa distruga mai multe).

Deci cum au fost ultimele 3 luni? Minunate, perfecte si super solicitante, dar surprinzator cel mai mult m-a solicitat emotional nu fizic.

Are un program relativ ok cu 7-8 ore de somn pe noapte, nu e plangacios, nu-i place frigul si ploaia, dar iubeste apa asa ca e cuminte cand ii facem baie, a invatat repede comenzile de baza si regulile casei, desi la astea forteaza limita cu urcatul pe canapea si in pat (nu noi suntem de vina ca-l tot urcam cu noi si mai bine dormim in living numai sa fim cu el).

In astea 3 luni de cand il avem m-am cam obosit sa explic oamenilor ce minuntat e, cata afectiune ofera, cat de mult imi schimba viata in bine, cat de fericiti ne face, daca nu esti acolo langa el, sa ii inveti privirea lui de „vreau afara” sau aia de „sunt plictisit” sau preferata mea „tati a luato razna, ajutor!!!!” 🙂 n-ai cum sa intelegi.

Ma bucur foarte mult ca am insistat pe subiectul asta si l-am cumparat desi aveam in sufletul meu o gramada de indoieli, daca ne descurcam, daca ii putem oferi suficient timp si atentie, dar sincer si cat de obiectiv pot eu sa privesc situatia asta el pare fericit, noi sigur suntem si una peste alta ne iubim enorm toti 3 asa ca pot zice cu mana pe inima ca suntem o familie.

P.S.: Atat de incantata sunt de toata experienta asta incat am facut si o sedinta foto 🙂 , deci in poza suntem chiar noi

P.S.: In prima saptamana plangeam pentru orice asa de fericita am fost ca l-am luat 😀

Rocky_sedinta-foto-701-Edit-copy

O noua melodie pe repeat

Nu sunt fana Fast&Furious desi am cam vazut filmele si nu pot sa zic ca moartea lui Paul Walker m-a dat pe spate.

Imi pare rau desigur, cum imi pare si pentru Michael, Witney, etc … dar piesa asta o tin pe repeat de o saptamana si cum imi dau castile jos deja sufar dupa ea.

Suna bine dar versurile astea rezoneaza cu sufletul meu „How could we not talk about family when family’s all that we got?”

Sarbatori fericite

 

De dieta

De vreo luna ma tot chinui cu ideea de dieta ca nu pot sa zic ca am chiar reusit sa ma si pun la dieta :)) doar ma gandesc va trebuie.

Tot de vreo luna ma rasfat cu un pahar de whiskey in fiecare seara, dar nu oricum ci in timp ce ma uit pe instagram la tot felul de bunaciuni alias poze motivationale.

Uite asa reusesc sa ma duc la culcare foarte sigura si mandra de patratele de pe abdomen si jur ca nu o data am ramas masca dimineata cand m-am uitat un oglinda. Pur si simplu nu reusesc sa ma conectez la realitate.

Prima data cand m-am gandit ca eu sunt grasa a fost in clasa a 4….

De mort numai de bine

Zilele astea am inceput sa ma intreb ce rost mai am pe lumea asta. Efectiv nu reusesc sa inteleg logica oamenilor din ziua de azi, parca traiesc in haos.

Ma simt oarecum Ghica contra.

Prima situatie la care ma gandesc e cea din Franta, toata lumea a aparat ziarul ce publica acele caricaturi controversate sa nu zicem direct nesimtite.

Sa fim corecti si cinstiti ziaristii aia jigneau niste extremisti pentru tiraj…

In schimb aceiasi oameni care isi umpleau facebookul de „Je suis Charlie” o critica pe Raduleasca pentru ca a indraznit sa le zica la niste fete (la care efectiv 5 kg in minus le prindea foarte bine) sa slabesca. Tot pentru audienta a zis si ea, dar a jignit 2 fete in ideea ca le-a zis in fata ce vedeau in oglinda si ele, nu e ca si cum ar desena cineva profetul, pe care nu ai voie sa-l desenezi, cu organele genitale supradimensionate, dar nah nimeni nu si-a facut tricou cu Je suis Raduleasca pentru ca ea nu a murit.

Tot asa in noul episod a aparut un tip condamnat. M-am crucit cand am vazut comentariile legate de PRO TV si evident despre Raduleasca (femeia a zis ca i-ar ierta toate pacatele). Sunt total de acord ca omul ala probabil are pacate mari pe constiinta, dar desenul si povestea au fost despre sora nu despre victima lui.

Pedeapsa cu moartea nu e legala intr-o multime de state din lume tocmai pentru a da ocazie acelor oameni sa se caiasca.

Eu chiar cred ca un copil la 19 ani poate face tampenii mari, cred ca la 29 le poate regreta si cred ca rudele apropiate pot suferi mai mult decat el. Acel moment a fost despre sora care a pierdut un frate si s-a trezit cu un criminal pe cap, asa ca eu nu ma astept sa-si ceara ProTv-ul scuze.

Update: ProTv-ul a invitat-o pe mama victimei la Maruta exprimandu-si regretul pentru situatia creata. Efectiv sunt Ghica Contra.

A mai trecut un an

Cine ma cunoaste sau macar m-a intalnit o data stie ca ziua mea de nastere e o mare depresie pentru mine. Efectiv nu exista muritor de rand la care sa nu ma plang cat de nasol e sa nu ai zi de nastere si nici unul nu ma scuteste de intrebarea „Si iti ti ziua in fiecare an?”. Pai sigur ca o tin, normal ca o tin, in cel mai stupid mod am zi o data la 4 ani (DA sunt nascuta in 29 februarie), dar imbatranesc in fiecare an. Stiu, nu-i corect, dar cine crezi ca m-a intrebat si pe mine ?

Neah, e aiurea sa nu ai zi de nastere, dar e bine ca asa oamenii nu o uita … abstract, nu? Nu inteleg de ce, dar se pare ca le este destul de usor sa tina minte ca eu nu am zi de nastere in calendar, mai des uita cand chiar am 🙂 Deci e de bine, e o zi speciala si intotdeauna e mare spectacol cu ea.

Marea mea depresie nu tine de ziua lipsa ci de anul in plus. Pana la 10 ani imi amintesc ca numaram disperata sa mai treaca un an sa am si eu zi de nastere formata din 2 cifre ca si toata lumea mare 🙂 imi placea mie ideea aia de 2 cifre.

Dupa 10 ani mi-am atins telul si mi-a fost destul, 10 ani era destul, cat sa am 2 cifre, dar suficient de mici incat sa nu-mi fac probleme cu numarul anilor. De atunci sunt suparata ca anii astia tot trec 🙂 m-am saturat de 2 cifre …

Anul asta urmeaza ziua mea si pentru prima data in ultimii 16 ani (am zis ca pana la 10 a fost ok, de la 11 au inceput problemele) numarul asta nu-mi zice nimic.

27 de ani … nu-s nici putini, parca nu-s nici chiar asa multi, in ultima vreme am cosuri mai multe decat riduri, deci simt oarecum ca traiesc o perioada restanta din adolescenta.

Nu am nici o traire, nici o emotie cu numarul asta, pur si simplu nu simt ca ma reprezinta sau ma defineste intr-un fel. Ultimii 2 ani au fost atat de plini de evenimente, bucurii, necazuri incat daca mi-ai zice ca au trecut 20 te-as putea crede, dar la fel de bine as putea crede ca nu a trecut nici o secunda.

Cred ca e de bine.

Featured image